Istoric

SCURT ISTORIC

Zona minieră Moldova-Nouă-Sasca este denumită de Tacitus (120 e.n.) „Centum putae”, adică regiunea cu o sută de mine.

În timpul ocupaţiei turceşti, contele Marsigli – veneţian de origine – în câteva peregrinări (1682, 1690, 1700) prin Banat, lasă unele însemnări numite „Conscriptio Districtum”. În aceste coscripţii, în special în cele din 1690–1700, se găsesc şi primele însemnări despre localităţile: Bogodinţ numit Bogotin, Slatina Nera şi Sasca Română, menţionate ca aparţinând districtului Palanca. Aceste însemnări reprezintă şi prima lor atestare documentară. Însuşi împăratul Imperiului Austro-Ungar, Iosif al II-lea, face trei călătorii în Banat, la 1768, 1771 şi 1773. În cea de-a treia călătorie în sudul Banatului, a plecat la 10 mai 1773 din Arad, trece prin Timişoara, Jebel, Berzovia, Bocşa, Jamul Mare, Vârşeţ, Vlaicevăţ, Alibunar, Satul Nou, Panciona, Cuvin, Biserica Albă, Ciuchici, Sasca şi mai departe prin Almăj spre Mehadia. „Am plecat dimineaţa la 6:30 (la 17 mai 1773) din Biserica Albă şi am mers călare de la Slatina prin Sasca, unde se află mine de aramă” – spune împăratul în jurnalul său de călătorie. „Am văzut acolo trei topitorii (…) câştigul anual , scăzând cheltuielile, este de 108.000 până la 110.000 de florini”. „Munca în mine este oarecum anevoioasă (…) ei nu au maşini, se lucrează numai în galerii. Pădurile au fost ruinate şi tăiate în aşa hal încât au rămas regiuni însemnate fără un singur copac măcar, fuseseră odată foarte frumoase” – continuă împăratul. „Mii de copaci putrezesc. Lemnul necesar construirii galeriilor se taie chiar şi vara, folosindu-se adesea cîte o bucăţică dintr-o tulpină întreagă”. Împăratul mai face observaţii privind viaţa minierilor, modul de administrare, corupţia din administraţie.

În anul 1770 în localitate existau mine de cupru şi trei topitorii cu 12 cuptoare, ocupând locul al doilea în privinţa extragerii cuprului în Banat.

Despre localitatea Sasca Montană, autorul Francesco Griselini în a sa „Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei” , publicată în 1780, spunea : „Apoi, trecând peste alţi munţi, (…), se ajunge după o oră de drum în valea în care este aşezat oraşul minier Sasca. Aşezarea oraşului pe malurile unui pârâu ce-şi varsă apele în Nera, e cât se poate de frumoasă şi atrăgătoare, datorită imaginilor pitoreşti pe care natura le oferă cu dărnicie călătorului la fiecare pas.”

În Cronica Banatului, Nicolae Stoica de Haţeg, arată că numai într-o singură zi, 18 octombrie 1788, la Sasca, turcii „au prăpădit vreo 50 de feciori şi pe căpitanul Iovsilă şi pe oberlainantul (maiorul) Stănilă”.

În cartea sa „System des Metalurgie” Dr. Carsten spune că, în decurs de 9 ani       (1793–1801), Sasca a furnizat argint în valoare de 815 mărci. Socotind o marcă egală cu 233 grame, rezultă pentru această perioadă o producţie de 190 kg de argint curat.

În 1869, inginerul de mine Georg Von Marka, care conducea în acea perioadă exploatările de la Moravicza (Ocna de Fier), vorbind despre exploatarea cuprului la Sasca Montană de către romani, consideră minele de la Sasca Montană ca fiind cele mai vechi din Banat.

În perioada interbelică Sasca Montană a funcţionat ca plasă, având judecătorie, notariat, bancă, activitate economică, socială şi culturală înfloritoare.

După cel de-al Doilea Război Mondial, respectiv din 1957, se reia activitatea de prospecţiuni şi exploatări geologice IPEG, care a funcţionat până în anul 1992, iar din 1972 s-a reluat şi activitatea de extracţie a minereului de cupru şi prelucrare  primară la flotaţia din Sasca Montană, până în anul 1998 când Mina Sasca Montană trece în conservare şi apoi închidere şi ecologizare.

SASCA ROMÂNĂ

În amonte de Sasca Montană – comuna de care aparţine, pe malul stâng al Nerei, e situat satul Sasca Română. Peste munţi trece drumul spre Valea Almăjului. Vechi centru minier, acest sat a fost cunoscut şi ca activ centru al ceramicii bănăţene. Prima atestare documentară, după I.Lotreanu, N.Cornea, C.Suciu, se înregistrează la finele secolului XVII, 1690. După o monografie locală, aşezarea locală ar data din 1446. Îndelungatele tradiţii ale extracţiei cuprului, încă din timpul stăpânirii romane (când se presupune că printr-o despicătură a dealurilor, numită Cameniţa, trecea drumul roman), argumentează vechimea localităţii. Câteva toponime păstrează în amintire epoca stăpânirii turceşti (Cucuiova- un post de pază; Crucea Osmanului, Ochiul Beiului, Caraula).

Vatra veche a satului se crede că se află în locul numit Nigăile, pe vârful unui deal – Omecile. Apoi, s-a mutat la poalele dealului lângă Neral la 1722 s-au aşezat colonişti din Oltenia, mai întâi în Sasca Română, apoi mai aproape de mine, în Sasca  Nouă, ulterior denumită Montană.

SLATINA NERA

Din şoseaua Oraviţa–Cărbunari-Moldova Nouă, cu vreo 7 km înainte de Sasca Montană (centrul de comună) se desprinde drumul spre Slatina Nera. După cum arată şi numele, satul e aşezat în preajma Nerei. Este atestat documentar în conscripţia din 1690-1700, deşi în toată zona există mărturii ale unei istorii mai vechi, încă din epoca romană. Cândva, Slatina Nera a fost cunoscută prin legenda haiducului Adam Neamţu (învăţătorul local Adam Duma), transmisă de scriitorul Damian Izverniceanu (el însuşi dascăl la Sasca Montană), într-un veritabil roman popular.

În contrast cu imaginea aceasta, satul e cunoscut în judeţ prin corul bărbătesc  a cărui istorie se înscrie în 1907. Satul a fost cooperativizat după al Doilea Război Mondial, din 1952- până în 1990, după Revoluţia din Decembrie 1989.

BOGODINŢ

Satul e aşezat în dreapta Nerei, între localităţile Slatina Nera, Sasca Română, Petrilova şi Naidăş. Aparţine comunei Sasca Montană. Prima atestare documentară se întâlneşte în conscripţia lui Marsigli din 1690-1700. În 1717 avea 34 de familii. Într-o hartă din anul 1772 , satul figura cu 99 de familii româneşti. Înainte de 1989 satul avea 124 de familii, majoritatea sătenilor lucrând în mina din Sasca Montană, IPEG sau ferma CAP. Cât priveşte istoria culturală, pot fi menţionate corul (datând dinainte de Unire) sau şcoala ( atestată din 1776).

POTOC

Satul Potoc este menţionat documentar din 1367. În 1464 este notat PARAK, dar pe la 1700 denumirea a transcrisă POTOK. Numele provine din apelativul potoc = pârâu- un apelativ tipic românesc de origine slavă. Denumirea, silnic maghiarizată din 1910, a satului din apropierea Nerei este traducerea toponimul ,,Trei Izvoare”. Acestea  sunt trei pârăiaşe: Peştera (în centrul satului), Fântâna Mare (la sud) şi Peştera Potocului (în afara satului).

În 1717, Potocul avea 32 de case, iar în 1726 sunt aduşi colonişti.